Pfiuuu!

Dupa vreo luna in care tot am citit Anna Karenina ma vad acuma in placuta ipostaza (intrucat am terminat cartea si am si ramas cu ceva din ea) de a scrie ceva despre cartea asta. In principiu, e cam lunga 1000 de pagini fara vreo 30 deci in unele parti cam plictisitoare, fapt care ma face sa apreciez ultimele doua parti ca fiind mult superioare celorlalte (desi unele fara celelalte nu se poate). Romanul are 2 fire narative unul despre viata unui mosier bogat Levin si celalalt despre Anna Karenina, o tipa super-frumoasa, super-desteapta cum din pacate (sau poate din fericire pentru noi barbatii :D) nu intalnim foarte des, fire care se intersecteaza de cateva ori (adevarul e ca nici nu prea ar fi avut cum ca doar is 1000 de pagini). In fapt, Tolstoi cred ca urmareste evolutia descendenta a persoanei superioare, Anna, si revelarea adevarului divin unuia care isi pune probleme in acest sens, desi are retineri, personaj care din cate cunostinte am io cred ca e din aceasi categorie cu Tolstoi(asta era mosier care cica moare intr-o gara in timp ce se ducea sa se calugareasca). Si in aceste 2 parti Tolstoi atinge apogeul acestor deveniri intr-un mod in care il face de apreciat in ochii mei. Karenina, mai intai, dupa ce se desparte de sotul ei si traieste cu unul Vronski are numai neplaceri -e discriminata si eliminata din societate, isi formeaza propria societate care insa nu o satisface si in final nici macar relatia cu acest Vronski nu o poate multumi incat apucase o panta la vale-, pe care le recunoaste, incearca sa le accepte si sa scape de ele, insa in final se va dovedi ca nici macar din postura ei de om superior nu poate trece peste toate chestiile acestei lumi si greutatea acestora o va afecta vadit incat sinuciderea e hilara (aici e foarte tare modul in care abordeaza naratorul momentul, pe care ce ii drept la recitire m-am prins exact cum statea treaba). In antiteza cu ea vine acest Levin, care odata casatorit isi schimba stilul de viata, dintr-unul dedat muncii atat fizice la camp, cat si informationale, intr-unul mai cu aplecare spre meditare, mult mai sobru, cat si spre lucrurile care inainte de casatorie l-ar fi dezgustat, le-ar fi considerat lipsite de importanta. In acest cadru el primeste revelatia pe care o realizeaza si din care voi cita:
"Acest sentiment nou nu m-a schimbat, nu m-a facut fericit, nu m-a luminat dintr-odata, asa cum am visat eu si, ca si in sentimentul patern fata de fiul meu, nici n-am avut o surpriza. Este credinta ori nu este - nici eu nu stiu; sentimentul acesta insa mi s-a strecurat prin suferinta (pricinuita de cautarile sale care erau sa ii provoace sinuciderea) in suflet si s-a inradacinat adanc acolo.
Tot asa am sa ma supar pe Ivan, vizitiul; tot asa am sa ma inflacarez in discutii, exprimandu-mi ideile hodoronc-tronc; acelasi zid are sa ramana intre adancul sufletului meu si ceilalti oameni, fie chiar si sotia mea (pe care totusi o iubea intr-un mod foarte placut in genul iubirii printului Mîşkin); tot asa am s-o invinovatesc pentru spaima mea si am sa ma caiesc pe urma; tot asa n-am sa patrund cu ratiunea de ce ma inchin, si totusi o sa ma inchin. Viata mea insa, toata viata mea - indiferent de ceea ce s-ar putea intampla cu mine - fiecare clipa a vietii acesteia, nu numai ca nu mai este acum lipsita de sens ca mai inainte, dar are un netagaduit rost al binelui pe care eu sunt stapan sa-l dau vietii".
Mie mi se pare fabulos, dar acuma fiecare cu ce are si cu ce a trait. In rest, daca iti pica cartea prin mana cand nu ai ce face cam vreo 2 saptamani (in cazul unui lector mai competent decat mine, lucru de care nu ma indoiesc, cel putin in perioada asta) delecteaza-te cu cartea asta ca e buna si pentru alte aspecte din viata pe care le trateaza. Salve!