marți, 13 martie 2012

How I met my life

Marti, 13.Martie.2012 ora 3 dimineata

Am inaintat tarziu in noapte. Poate ca la ora asta pot gandi limpede sau poate ca oboseala îmi induce o stare în care mintea mea elucubrează numai aberaţii. Cum reuşesc să trăiesc? Cum oare am eu certitudinea unei vieţi trăite corect? Cel mai probabil nu e tocmai corectă viaţa mea. De fapt, stai… E corectă şi răspunsul e următorul: am încredere că tot ceea ce avem parte avem e spre folosul nostru şi spre dezvoltarea noastră ca “oameni”, cum mă exprimam la Pedagogie. Totuşi ce înseamnă omul? Hai să răspund în felul meu după ce mii de ani la rind s-au tot străduit diverşi să o facă. Mai întîi omul e o fiinţă biologică, care dispune de viaţă în sens fiziologic. Toate organele de care dispunem cu atîta mîndrie puse în funcţiune în mod corect ne fac să putem trage concluzia cum că suntem oameni, fiinţe vii.

Mai apoi, ce ne mai defineşte ca oameni? Cică inteligenţa, raţiunea. Raţiunea face diferenţa de multe ori, dar la fel cum fiecare dispunem de un organism mai mult sau mai puţin propice dezvoltării unei vieţi sănătoase, la fel şi despre raţiune, fiecare avem sau, mai bine zis, dispunem de ea în mod diferit, uneori deloc. Raţiunea asta apare de la iluminişti încoace ca fiind coordonata principală a vieţii. Ei, drept să spun, nu prea cred mai ales că nu mă dezic de niciun fel de latura morală a vieţii. Aici intervine a 3-a componentă a vieţii noastre, anume conştiinţa. Nimic nou pînă acum. Şi despre asta se tot bate apa-n piuă de hăhăhă.

Conştiinţa noastră e ca o floare de ghiveci. Cu cît îi acordăm mai multă atenţie, cu atît ea se dezvoltă mai frumos. Asta mi se pare cel mai interesant. De altfel, aci cred că identific potenţialul gnoseologic cel mai ridicat. De cele mai multe ori, cunoaşterea asta intelectuală, deşi aş putea să spun că o “simt”, posed informaţia, se dovedeşte a-mi fi exterioară graniţelor sentimentelor mele, a trăirilor zilnice. Revelaţiile de natură spirituală, existenţială, le simt ca fiind mai speciale şi mult mai aproape de sufletul meu. Am experimentat asta mai demult, iar acum, că am cam lăsat deoparte acest aspect în dauna altora nu mă simt cu nimic mai presus. Consider că o viaţă trăită în concordanţă cu cerinţele impuse de conştiinţa noastră e cel mai frumos lucru e care putem avea parte. Problema, însă, se pune în felul următor. Cum spuneam de ghiveci, se mai întîmplă ca floarea să şi moară şi cînd moare, treaba e pe belitură, devenim un fel de monstruleţi, nişte animale care imită gesturile predecesorilor săi, fie că sunt părinţi, anturaj sau oameni cu care nici nu prea avem tangenţă. Conştiinţa, filtrul cel mai bun al gîndurilor noastre, care sper să fie foarte des, ne impune un stil de viaţă diferit decît unul coordonat doar de celelalte aspecte ale vieţii noastre. O viaţă îndreptată înspre cunoaşterea pur intelectuală, ne detaşează de propria persoană, ne imortalizează undeva deasupra tuturor, de unde nimeni, nici măcar noi înşine nu avem acces. O viaţă îndreptată spre cunoaşterea experimental, ne afundă, ne detaşează, însă verticala nu mai e orientată în sus, ci în jos. Din acest punct, dificultatea în a ne raporta la conştiinţa noastră nu întîrzie să apară, de a trăi viaţa aşa cum am spera că s-ar putea ne lasă mai degrabă reci.Dar, să revenim, spuneam de stilul de viaţă diferit. De ce spun asta? Pentru că în momentul în care conştiinţa se situează pe aceeaşi treaptă cu raţiunea şi cu necesităţile biologice, atunci se poate spune că suntem stăpîni pe propria noastră viaţă. Atunci putem face orice, pentru că nu putem greşi. Nu avem cum să greşim. Atingem, ceea ce cred eu că vrea să se sugereze în Biblie şi anume libertatea, aceea de care se vorbea în Cartea Facerii. Libertatea aceasta, pătrunderea tuturor aspectelor concrete şi mai puţin concrete astfel încît nimic nu ne mai este indispensabil, ci doar util existenţei noastre.

Ca să finalizez această introducere, viaţa e trăirea armonioasă a celor 3 componente ale ei, ducînd astfel la ceea ce numim noi “mîntuirea”, izbăvirea de ceea ce nu ne e util şi dezvoltarea unui altfel de om, detaşat de rebuturile acestei vieţi. Deşi abordarea tinde să fie una strict personală nu mă consider tocmai “eliberat” de ideile adoptate pe parcursul lecturilor mele, aşadar nu vin cu ceva nou, ci cu ceva doar filtrat prin mine.

vineri, 1 iulie 2011

Pam pam!!

Revin după ceva vreme la cîrma blogului meu. Lipsa de chef, de timp, importanța acordată bacului m-au făcut să nu mai scriu, dar acum mă reapuc să postez cîte ceva nu că mi-ar duce cititorii lipsa, cît că vreau să am așa un loc unde or să se păstreze ideile mele dintr-o altă epocă;)). Am trăit un sentiment plăcut recitind postări mai vechi, nu neapărat valoroase, dar care îmi confereau o oarecare mulțumire de sine. Destul cu confesiunea, să trec la treabă!
Cu ceva timp în urmă postam ceva cu naționalismul, o treabă la care pornisem încă din titlu eronat. Era o confuzie de termeni, dar ideile erau oarecum simpatice, dacă luăm în considerare vîrsta și lecturile ăluia care le debita(acuma clar e o altă situație:)) ). Întîmplarea sau cine știe ce altă chestie a făcut ca din greșeală să șterg scrierile de pînă atunci. Acum reiau tema creației mele într-o altă lumină, sper io mai elaborată și mai profundă.
Așadar, naționalismul e o virtute care se prinde de foarte puțin în lumea contemporană, cel puțin în societatea noastră, deși dacă stau și mă gîndesc la cît e de bine înfiptă globalizarea la nivel mondial trebuie să existe și o sincronizare cu trecerea în umbră a acestui concept. În fine, să încerc să definesc naționalismul după părerea mea. Acesta e atunci cînd omul, „homo sapiens”:D, conștientizează apartenența lui la o comunitate regională(cel mai adesea țara în care trăiește, dar să nu uităm de cazul minorităților), la tradițiile și obiceiurile perpetuate din timpuri mai vechi de strămoși pînă la membrii actuali ai acelei comunități.
Chestia asta cu tradițiile, care de cele mai multe ori nu se mai respectă sau se trec cu vederea nu e de neglijat. De ce spun asta? Păi situația, cum o văd io, se prezintă în felul următor. Omul își ghidează viața în conformitate cu acțiunile la care ia parte, ori păstrarea tradițiilor îl conectează cu înaintașii, cît și cu componenta spirituală a acestora. Influența acestor două aspecte e relevantă și observabilă în comportamentul fiecăruia. Spre exemplu, bunica mea care îmi oferă prilejul să ascult diverse povești din vremurile ei de aur ante-comuniste sau pre-cooperativiste are puternic infiltrată în căpșorul ei sacrificiul la care generațiilor anterioare au fost supuse pentru binele ei și care îi impune la rîndul ei să se sacrifice pentru un păcătos așa ca mine care n-am avut norocul decît să cad în familia ei. Despre partea spirituală, opinia mea trece în dreptul spiritualității ortodoxe, argumentul fiind nașterea noastră ca popor în momentul în care populația era deja creștinată. Aici fiecare vede cum poate, tot ce pot să zic io este că dacă Dumnezeu există și noi încercăm să-l aducem în ziua noastră prin păstrarea tradițiilor, cel puțin ortodoxe(la chestia asta cred că mă pricep:D) prezența lui nu va întîrzia să se facă simțită. Las experiența să decidă în contul fiecăruia și cred că orice discuție pe argumente filosofice nu-și are rostul, fără a afișa vreo urmă de auto-suficiență.
Referitor la atitudine, consider că fiecare în sinea lui știe ce are de făcut și cît are de făcut. E absurd să cred că postarea mea va mișca suflete, dar sper ca cei care o citesc să reconsidere problema.
În concluzie, cred că problema tradiției ține de naționalism și importanța care o acordăm acestui aspect revelă faptul că suntem mai mult sau mai puțin naționaliști. Probabil or mai fi existînd ele și alte idei referitoare la cele menționate mai sus, dar mintea mea obosită atîta poate să scoată. Cred că mai o să continuu să mă exprim referitor la conceptul de naționalism și în alte postări viitoare. Spun asta ca să nu par așa ușuratic vorbind despre ceva atît de mare în atît de puține cuvinte.

marți, 3 mai 2011

Muzica din viața mea(2)

Revin cu nițică muzică agreabilă zic io. Enjoy:P!






joi, 21 aprilie 2011

Sentimentul religios în versuri

În literatura noastră s-au perindat de-a lungul vremurilor poeți a căror operă este profund influențată de sentimentul religios pe care îl trăiau. Astfel au rezultat unele poezii care, personal, nu încetează să mă încînte de fiecare dată cînd le recitesc, deși nu prea am obiceiul de a lectura acest tip de operă. M-am gîndit că n-ar fi rău să postez cîteva dintre ele, dat fiind faptul că se apropie și cea mai importantă sărbătoare a creștinilor: Învierea lui Hristos în a treia zi după ce a fost crucificat.

Învierea

Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morţii rece spirit se strecură-n tăcere;
Un singur glas îngână cuvintele de miere,
Închise în tratajul străvechii evanghelii.

C-un muc în mâni moşneagul cu barba ca zăpada,
Din cărţi cu file unse norodul îl învaţă
Că moartea e în luptă cu vecinica viaţă,
Că de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-şi prada.

O muzică adâncă şi plină de blândeţe
Pătrunde tânguioasă puternicile bolţi:
„Pieirea, Doamne sfinte, căzu în orice colţ,
Înveninând pre însuşi izvorul de vieţe.

Nimica înainte-ţi e omul ca un fulg,
Ş-acest nimic îţi cere o rază mângâioasă,
În pâlcuri sunătoare de plânsete duioase
A noastre rugi, Părinte, organelor se smulg."

Apoi din nou tăcere, cutremur şi sfială
Şi negrul întuneric se sperie de şoapte...
Douăsprezece pasuri răsună... miez de noapte...
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...
Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor,
Cum din mormânt răsare Christos învingător,
Iar inimile toate s-unesc în armonie:

„Cântări şi laude-nălţăm
Noi, Ţie Unuia,
Primindu-L cu psalme şi ramuri,
Plecaţi-vă, neamuri,
Cântând Aleluia!

Christos a înviat din morţi,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!"

(Mihai Eminescu)

Sonet CXCVII

Nu-ți cer deloc credința, mi-e de ajuns iubirea,
Ca sfântul trup, în orice fărâma ea e-întreagă
Cu-tine-odată-n brațe am strâns nemărginirea;
Ce-mi pasă că și alții râvnesc s-o mai culeagă!
Urzind din haos lumea, in vasta-i rătăcire
Stăpânul a-ncărcat-o de nebunia sa;
Dar i-a adaos, unic leac de tămăduire,
Iubirea, cheia bolții cu harul de-a visa...
Eram în aurora de aur a iubirii,
Privirile aprinse creară ceruri noi;
De cum veni amiaza canicula iubirii,
Tu tot mai groase umbre de-ngheț pui între noi;
Dar te strămut în mine când ploapele s-aștern,
Alcătuită-aievea din tot ce ai etern.

(Vasile Voiculescu)

Stih teoric

Viaţa este o răpire în Duh,
salt de trei extazuri rourat.
E vederea cea octavă îndrăznită,
către Faţa nevăzută de safir,
este vin de Sânge preacurat,
dintr-al Graalului ceresc Potir
şi Îmbătarea trează dăruită,
cu-nălţimi de albe Întunecimi.

Viaţa este alăută-n bucurie,
ca extazul lui Moisi cel de la Rug,
ca răpirea din Horeb a lui Ilie,
vieţuit cu pâine de herub.
Poartă spinii Învierii aurite,
de pe fruntea Mielului strălucitor,
şi e visul celor trei colibe,
neclădite încă pe Tabor.

(Daniil Sandu Tudor)

Interpretarea o realizează fiecare în parte, io unul probabil că aș da-o în bară. Cert e că am încercat să surprind eventimentul pascal în opera unor poeți remarcabili.

luni, 11 aprilie 2011

Muzica din viața mea(1)

Reîncep a posta cu niște melodii care mi-au populat existența în perioada în care n-am scris:





luni, 30 august 2010

Etica din filmele cu mafioţi!

Cu ceva vreme în urmă am vizionat filmul The Godfather. Sunt sigur că e cunoscut tuturor. Mi-a rămas în minte o anumită secvenţă, cea în care Vito Corleone (Marlon Brando) îl instruieşte pe fiul său Michael (Al Pacino) în vederea comportamentului său ca viitor Godfather, odată ce bătrînul se retrage. Vito, din statutul său de Consigliere, îi atrage atenţia lui Michael că va fi trădat de unul din subalternii săi ce îl va atrage la o cină cu capii tuturor familiilor concurente din SUA. Faptul că îi descrie cu lux de amănunte ce i se va întîmpla mi se pare foarte fain. Dobîndind experienţă, Vito capătă şi puterea de a recunoaşte omul "după cum se îmbracă", ceea ce îl ajută enorm în ascensiunea sa, cît, mai ales, în menţinerea statutului său - despre care se tot spune şi probabil aşa e că e mai dificil de întreţinut decît prima parte. De asemenea, unul dintre ultimele sfaturi e acesta: să încerce să fie capabil să anticipeze mişcările adversarilor săi.
Ideea asta, cred io, ar trebui preluată şi aplicată în viaţa cotidiană. Bineînţeles că nu din perspectiva apărării contra adversarilor mei, ci pentru buna convieţuire cu persoanele din anturaj. Odată ce intuiesc că pentru cineva ar fi supărător să (...), am posibilitatea să opresc înfăptuirea acestui lucru. O altă situaţie ar fi cea în care aş şti cum ar reacţiona cineva în momentul în care se confruntă cu anumite situaţii în care trebuie delegat, astfel evitînd eşecurile. Cu siguranţă că sunt numeroase exemple de acest gen, doar că nu prea îmi vin în minte în momentul de faţă, dar cred că ideea a fost ilustrată, în stilul meu uşor sec, destul de bine.
Exersînd treaba asta, am văzut că rezultatele sunt din cele mai diverse, astfel încît reţinerea mea în a face aprecieri clare s-a consolidat destul de puternic - poate că tinde spre defect. În general, pe cineva nu poţi să îl îngrădeşti între anumite concepţii, deoarece fiind o fiinţă superioară totdeauna, mai devreme, mai tîrziu sau niciodată, va putea găsi puterea de a ieşi din această stare definită de noi - de aici şi concepţia mea că pe oameni nu îi putem cataloga ca personaje pozitive, respectiv negative, ci ca unii care la un moment dat pot să greşească, dar în alt moment să se ridice la un nivel pe care nu ni-l putem imagina.
Ca o concluzie, sunt persoane care citesc foarte bine gîndurile celorlalţi, dar sunt şi altele care şchiopătează din acest punct de vedere, deci nu e nicio alarmare, că după cum spuneam Vito vorbea din experienţa sa de Godfather.

luni, 12 iulie 2010

Despre finala de aseară

Se pare că a mai trecut încă un campionat mondial odată cu finala de aseară. Spania, din nefericire pentru mine, a cîştigat cupa aia de vreo 6 chile din aur după un meci destul de interesant, doar că lipsit de un arbitraj pe măsura evenimentului. Ţineam cu Olanda că, zic io, meritau şi ei un trofeu după ce au avut alea 2 finale pierdute din '74 şi '78.
Despre meci, mie unul mi s-a părut interesant, cumva că jocul se muta periodic de la o poartă la altă ( mă gîndesc că se odihneau în timp ce se apărau ;)) ), dar nu numai asta. Spania şi-a prezentat încă odată jocul lor identic cu cel al Barcelonei ( doar că ăia înscriu mai mult că îl au pe Messi ) susţinut de nişte jucători foarte buni cum ar fi în special ăia din atac care alergau la pressing ca nebunii. Olanda a mai scos capul din cînd în cînd, dar parcă prea au exagerat jucînd în dreapta unde era Robben. Totuşi, tipul n-a stat degeaba şi a arătat că e un jucător bun şi i-a întors de mai multe ori pe toate feţele pe spanioli, chiar dacă, de multe ori, veneau cîte 3. Au trecut 90 de minute, în care jocul mi s-a părut echilibrat, deşi în final Spania începuse să se remarce mai des, portocalii încercînd cîte ceva pe contraatac. În prelungiri, eliminarea lui Heitinga zic io că a făcut diferenţa. După vreo 100 de minute în care trebuie să alergi într-una să le faci faţă spaniolilor, nu cred că e tocmai uşor să ştii că ţi-au dat afară un jucător. De aici s-a ajuns la scorul de 1-0 şi Spania, deşi n-au marcat decît cîte 1 gol pe meci ( asta dacă îl excludem pe ăsta că e marcat după 120 de minute ), ia titlul prima dată în istorie şi adaugă la palmaresul actualei generaţii încă un trofeu după cel din 2008.
Marea chestie nasoală de aseară a fost arbitrajul. Iniesta, care de altfel a dat golul, trebuia să primească măcar galben cînd la ghiontit pe Van Bommel. La faza precedentă golului a fost corner clar. Astea ca să demonstrez că nimeni nu ar trebui să spună că, vai Doamne, Spania a cîştigat pe merit. Au fost erori şi în favoarea Olandei, ce îi drept, intrarea de K1 a lui De Jongh sau tot o intrare mai nasoală a lui Van Bommel. Pornind de la erorile astea poate că arbitrul a încercat să compenseze, dar a luat-o rău pe arătură :(.
Ca o concluzie, meciul a fost frumos, ambele echipe au jucat fotbal, dar rezultatul nu e unul neapărat elocvent. Poate că se vor mai întîlni în viitor şi favoriţii mei o să-şi ia revanşa sau măcar o să se joace cu un arbitraj corect.